I wish for this night-time
to last for a lifetime
The darkness around me
Shores of a solar sea
Oh how I wish to go down with the sun
Sleeping
Thursday 27 September 2012
In asteptare
N-am fost unul dintre copii aceia care abia asteapta sa creasca mari, sa devina adulti, sa fie bagati in seama. Cumva stiam de pe atunci ca viata e de rahat si nu ma grabeam sa intru cu totul in ea. Dar nu puteam evita inevitabilul.
La 13 ani voiam deja sa o termin cu viata. Poate ca ar fi trebuit, dar uite ca am mers mai departe. Mi-am propus apoi sa nu depasesc 18 ani, apoi 25 si asa mai departe. Dar uite ca am ajuns la treizeci. Si sunt deja la capatul puterilor. Si la fiecare din termenele astea stiam ca de acum inainte viata mea nu va fi decat un strop mai rea, un strop mai oribila. Ca merg in jos.
Si toata prostia e ca...nu pot sa o fac. Nu de frica. Da de unde. Intamplarea face ca sunt cativa oameni care ma iubesc, pe care ii iubesc si de care sunt legata. Nu mi-as dori sa ii fac sa sufere.
Si astept cumva sa ma loveasca o masina. Sau trenul. Absolut din intamplare. Sau sa fac un cancer din acela galopant, pentru care nu exista tratament. Ar fi soarta, nu? Ai mei nu ar avea nimic sa imi reproseze si ar trece mai usor peste drama lor. Poate totusi vine nenorocita aceea de Apocalipsa, sa se termina odata cu lumea asta de cecat.
La 13 ani voiam deja sa o termin cu viata. Poate ca ar fi trebuit, dar uite ca am mers mai departe. Mi-am propus apoi sa nu depasesc 18 ani, apoi 25 si asa mai departe. Dar uite ca am ajuns la treizeci. Si sunt deja la capatul puterilor. Si la fiecare din termenele astea stiam ca de acum inainte viata mea nu va fi decat un strop mai rea, un strop mai oribila. Ca merg in jos.
Si toata prostia e ca...nu pot sa o fac. Nu de frica. Da de unde. Intamplarea face ca sunt cativa oameni care ma iubesc, pe care ii iubesc si de care sunt legata. Nu mi-as dori sa ii fac sa sufere.
Si astept cumva sa ma loveasca o masina. Sau trenul. Absolut din intamplare. Sau sa fac un cancer din acela galopant, pentru care nu exista tratament. Ar fi soarta, nu? Ai mei nu ar avea nimic sa imi reproseze si ar trece mai usor peste drama lor. Poate totusi vine nenorocita aceea de Apocalipsa, sa se termina odata cu lumea asta de cecat.
Doar liniste
Am asa o stare astazi de imi vine sa imi musc venele.
Ca n-am nici o lama la indemana. Sa incerc cu forfecuta de hartii de la birou? La dracu. Nu are rost, fac numai sange peste tot si oricum asta nu o sa ma ajute cu nimic. Vreau sa plec. Sa mor undeva departe si nestiuta de nimeni. Sa ma lasa toata lume in pace si sa isi traiasca viata lor.
De ce mama dracului a trebuit sa apar si eu pe lume? Si de ce mama dracului ma lupt cu gandul asta al sfarsitului de atata vreme? De ce nu actionez odata? Sa scap.
Om defect. Asta sunt. Din pacate. Macar de as fi fost o proasta. Prostii sunt fericiti. N-au nici o treaba pe lume. Se trezesc dimineata si merg mai departe cu un zambet tamp de buze...de-a dreptul oribil. Pe cand eu trebuie sa ma framant si sa ma omor cu ganduri. Si mor putin cate putin din mine, din singura parte din mine pe care o iubesc. La dracu. Da, in esenta ma iubesc. Dar imi urasc viata. Paradoxal, nu?
Si nu, nu este iesire din asta. Oricate carti de melodrama psihologica ai citi. Oricate sedinte la terapeut ai bifa. Nici o carte de self-improvement nu te ajuta. Cacat - cartile alea nu au nici o valoare. Nu ofera nici o solutie. Doar un interminabil cacat despre ce fiinta speciala esti tu si despre cum poti sa modelezi lumea in care traiesti prin puterea vointei. Un rahat. Nu poti. Asta e. Niciodata nu o sa poti sa iti modelezi realitatea.
Poate aceia dusi de tot cu pluta, care traiesc in lumea lor sunt cu adevarat liberi. Dar noi, astia care inca ne zbatem in realitatea imediata, noi astia suntem niste sclavi. Niste suflete amarate care bantuim prin lume. Niste zombi.
Sa-i fut pe Dumnezeii aia din carti. Pe toti. Niste cretini salbatici. Ca niste copii care dau foc unui musuroi, sa vada ce se intampla. La dracu. Oricum nu exista nimic acolo. Doar liniste.
Ca n-am nici o lama la indemana. Sa incerc cu forfecuta de hartii de la birou? La dracu. Nu are rost, fac numai sange peste tot si oricum asta nu o sa ma ajute cu nimic. Vreau sa plec. Sa mor undeva departe si nestiuta de nimeni. Sa ma lasa toata lume in pace si sa isi traiasca viata lor.
De ce mama dracului a trebuit sa apar si eu pe lume? Si de ce mama dracului ma lupt cu gandul asta al sfarsitului de atata vreme? De ce nu actionez odata? Sa scap.
Om defect. Asta sunt. Din pacate. Macar de as fi fost o proasta. Prostii sunt fericiti. N-au nici o treaba pe lume. Se trezesc dimineata si merg mai departe cu un zambet tamp de buze...de-a dreptul oribil. Pe cand eu trebuie sa ma framant si sa ma omor cu ganduri. Si mor putin cate putin din mine, din singura parte din mine pe care o iubesc. La dracu. Da, in esenta ma iubesc. Dar imi urasc viata. Paradoxal, nu?
Si nu, nu este iesire din asta. Oricate carti de melodrama psihologica ai citi. Oricate sedinte la terapeut ai bifa. Nici o carte de self-improvement nu te ajuta. Cacat - cartile alea nu au nici o valoare. Nu ofera nici o solutie. Doar un interminabil cacat despre ce fiinta speciala esti tu si despre cum poti sa modelezi lumea in care traiesti prin puterea vointei. Un rahat. Nu poti. Asta e. Niciodata nu o sa poti sa iti modelezi realitatea.
Poate aceia dusi de tot cu pluta, care traiesc in lumea lor sunt cu adevarat liberi. Dar noi, astia care inca ne zbatem in realitatea imediata, noi astia suntem niste sclavi. Niste suflete amarate care bantuim prin lume. Niste zombi.
Sa-i fut pe Dumnezeii aia din carti. Pe toti. Niste cretini salbatici. Ca niste copii care dau foc unui musuroi, sa vada ce se intampla. La dracu. Oricum nu exista nimic acolo. Doar liniste.
Inca una scurta
Nu va cer ajutorul. Nici nu va ganditi macar sa mi-l oferiti. Nu ma intereseaza.
Scriu acest blog nu pentru ca vreau sa fiu ajutata, ci pentru a ma descarca. Si poate pentru cei cativa care simt ca mine, ca o iau razna. Sa vada ca nu sunt singuri. Sa capete curaj.
Blogul asta e cosul meu de gunoi. Aici imi arunc eu ura si greul si nebunia si tot ce e nu mai pot sa duc. Nu instig pe nimeni la nimic. Si nu ma intereseaza parerile voastre. Sunteti liberi sa ma ignorati.
Scriu acest blog nu pentru ca vreau sa fiu ajutata, ci pentru a ma descarca. Si poate pentru cei cativa care simt ca mine, ca o iau razna. Sa vada ca nu sunt singuri. Sa capete curaj.
Blogul asta e cosul meu de gunoi. Aici imi arunc eu ura si greul si nebunia si tot ce e nu mai pot sa duc. Nu instig pe nimeni la nimic. Si nu ma intereseaza parerile voastre. Sunteti liberi sa ma ignorati.
De inceput - pentru sfarsit
Scriu cu un nod in gat. Imi vine sa plang. Dar nu pot sa plang fiindca sunt la birou - si ce-or zice colegii? Dracu sa-i ia pe toti. Ce imi pasa mie de ei? Imi vine sa ma dau cu capul de pereti. Sa ma doara. Poate asa uit de cealalta durere. Cea mare. Nu pot sa plang nici acasa. Nicaieri. Nu am un loc al meu unde sa pot urla si plange fara sa fiu bagata in seama. Degeaba. Inghit si mai trece o zi. Dar pana cand?
Acesta e primul post pe blog. Poate blogul asta ma va ajuta sa ma descarc. Nu prea imi fac sperante totusi. Sunt un cazan sub presiune si nu prea ma poate ajuta nimic - poate doar moartea. Da, o sa fie ceva povesti despre moarte pe aici. Despre eliberare. Despre speranta ca totul are un final. Finalul e tot ce conteaza. Curajul de a face pasul sau nu. Nu curajul, nepasarea si nebunia.
Da, nebunia e dupa colt. Te lupti sa o tii in frau dar oare cat timp mai reusesti? Cat timp te mai poti ascunde?
Acesta e primul post pe blog. Poate blogul asta ma va ajuta sa ma descarc. Nu prea imi fac sperante totusi. Sunt un cazan sub presiune si nu prea ma poate ajuta nimic - poate doar moartea. Da, o sa fie ceva povesti despre moarte pe aici. Despre eliberare. Despre speranta ca totul are un final. Finalul e tot ce conteaza. Curajul de a face pasul sau nu. Nu curajul, nepasarea si nebunia.
Da, nebunia e dupa colt. Te lupti sa o tii in frau dar oare cat timp mai reusesti? Cat timp te mai poti ascunde?
Subscribe to:
Posts (Atom)