Si n-a venit Apocalipsa

Futu-i muma'n cur de Apocalipsa. Si pe cei care au inventat-o si profetit-o. Era speranta mea de sfarsit de an 2012 si uite ca nu s-a intamplat. Futu-i! Bine, la modul real, nici nu ma asteptam sa se intample. Dar am sperat. E clar, o alta speranta desarta. 

Si la fel de mult am muscat-o si cu presupusele boli. Pacat ca nu se ia cancerul, ca as da o fuga prin spitale sa ma molipsesc. Sau de ce altceva mortal te poti molipsi? Nici nenorocita aia de Lyme aparent nu da semne.

Ieri am vrut sa sar in fata unei masini, pe trecerea de pietoni. Venea cu viteza destul de mare si nu cred ca ar fi reusit sa opreasca. Vre-un cocalar ce se credea stapanul soselelor. Ar fi fost buna o lectie. Eu o terminam cu viata. Soferul era aranjat si poate nu mai apuca sa nenoroceasca alti nevinovati. Poate familia reusea sa ia ceva de pe amaratul de sofer, cat sa isi faca viata o idee mai usoara. Totul s-ar fi aranjat. Si ar fi fost un accident, nu? Nu ar fi putut nimeni sa imi reproseze ca m-am sinucis si i-am lasat cu buna stiinta.

Ma simt prinsa intr-un cleste. Serviciul e de rahat. Familia are si ea momentele ei proaste. Si intre acestea doua stau eu, tacand. Dar imi vine sa urlu de nervi si sa plang pana nu mai pot. Eu tac, dar in sufletul meu urlu de ura, nervi si neputinta. Ura pe propria viata.

Si din toata viata asta cel mai mult imi urasc vocea interioara. Vocea aceea care repeta obsesiv niste chestii, care are parca vointa proprie si nu poate fi oprita. Nu pot sa o controlez. In afara mea eu sunt pe pilot automat, in timp ce in interior imi urla vocea asta interioara (sau vocile, fiindca sunt mai multe) si eu, adevarata eu, stau undeva ascunsa in tot haosul asta. Si ma tot rog sa am liniste, dar apoi ma ia atacul de panica si urlu si ma zbat si nu am nici o scapare. 

Singura cu adevarat scapare este moartea. Si nimicul de dincolo. Se termina cu totul - si voci, si imagini, si frica, si dezgust.

Ma dezgusta viata mea. Ma dezgusta propria-mi persoana sociala. Atatea compromisuri, atata tacut din gura si inghitit, atatea zambete fortate... Asa lume mica in jurul meu si totusi eu trebuie sa vorbesc cu ei, sa fac conversatie, sa ii laud si sa ma prefac ca ma intereseaza de ei si viata lor. Dar nu ma intereseaza. Deloc. Pot sa moara toti deodata sau pe rand, nu ma intereseaza. Tot ce imi doresc e sa fiu lasata in pace. Numai ca in societatea aceasta esti prins ca intr-o inchisoare. Nu ai nici o sansa de scapare, decat prin moarte. Unde dracu sa te retragi in pustiu. Fiindca si pustiul are un proprietar. Exista pe pamantul asta un loc unde sa poti sa te retragi si sa fii singur, sa fii liber, sa traiesti din ce gasesti de mancare in natura? Nu cred. Si chiar daca ar exista, eu nu am nici o sansa sa ajung acolo. Asa ca singura mea scapare e pe lumea cealalta.

Oricum nu voi trece de 35 de ani. Poate am norocul sa ma loveasca vreo boala mortala sau chiar sa am un accident. Daca nu, va trebui sa fac Pasul Cel Mare. Spre eliberare.

Aproape un an mai tarziu

E august 2013. 

Aproape un an de cand am scris prima data pe blogul asta. Sunt inca aici. Dar cu ce pret? Voi implini in curand 33 de ani. Dar viata mea s-a sfarsit undeva intre 25 si 26. De atunci doar respir, nu traiesc si mi-am pierdut fericirea. De fapt, am pierdut totul: inocenta, vise, sperante, fericire, indrazneala...si incet-incet ma tem ca imi pierd si mintile. Cu totul. 

Ma macina greselile din trecut. De ce nu am putut sa fac intr-un fel sau in altul? De ce am facut asa cum am facut? De ce am ales aceasta cale in viata? De ce nu am stiut sa imi impun punctul de vedere? Nu mai gasesc nici un strop de fericire in viata. Si nici in viitor. Mai uit, din cand in cand, dar Fiara pandeste mereu din spatele gandurilor constiente. Mereu intunericul deschide usa si doar o privire intr-acolo ma aduce din nou in disperare.

Merita viata asta atata chin? Cu ce scop? Nu, nu merita. Zice lumea sa lupti, sa demonstrezi ca treci peste tot, sa supravietuiesti. Dar eu nu inteleg ideile astea. Pentru ce sa lupti? Doar pentru a lupta? Doar asa, ca sa mai respiri si maine? Ce poate sa iti aduca ziua de maine incat sa merite sa lupti pentru ea? Mie nu imi aduc zilele nimic nou de ani de zile. Doar un nesfarsit chin. Sa lupti sa ce? Sa mai mergi la munca zi ziua de maine ca sa iti platesti taxele? Sa te scuipe seful si sa isi bata joc de tine? Bravo, patriotule! Faptul ca tu mai traiesti si mai platesti taxe ca prostul a salvat Romania. Bravo, magarule. Ca altceva ce faci cu viata ta?

Ah, sau sa faci si sa cresti un copil. O idee buna, nu? Ai in felul asta un scop in viata. Bravo. Ai mai adus pe lume o fiinta condamnata la nefericire. Asta te face sa te simti bine? Te face implinit? Nu mi-as ierta-o niciodata, sa stiu ca am dat viata unui copil si va gandi peste ani exact ca mine. Isi va uri viata si poate ma va uri si pe mine. Si poate ar avea aceleasi ganduri sinucigase. Pai ce as putea eu sa ii ofer unui copil? O sansa? Da, sansa de a deveni sclav pentru altii, sansa de a i se narui visele, sansa de a fi nefericit. Si, bineinteles, sansa de a perpetua nefericirea printr-un alt copil. Ideal.

Asa ca pentru cesa imi doresc sa supravietuiesc? Maine oricum nu se va schimba nimic. Si nici peste un an. Si nici peste zeca. Ba nu, gresesc, se va schimba totul: eu voi deveni din ce in ce mai cocosata de griji si de ani. Ma voi balaci in mizerie si nefericire pentru tot restul vietii. Excelent viitor. Asta ne asteapta pe toti, chiar daca nu vrem sa recunoastem.

De ce sa astept inevitabilil sfarsit, cand pot chiar eu sa pun capat nefericirii?