Din adanc, din amintiri

Nu mai pot sa ma gandesc la mine, la cea care am fost, fara sa plang.

E ca si cand plang pe cineva drag, care nu mai este. Plang un mort, Mortul meu. Eu.

Candva am crezut ca am avut o copilarie fericita. dar acum, uitandu-ma in urma, nu vad decat durerea. Si lupta de a o ascunde. Nepasarea afisata si raul facut dinadins, ca sa astup URLETUL. Ca sa ascund farama din mine care eram eu. Care as fi vrut sa fiu eu.

Dar e greu sa fi tu cand tot ce auzi e CUM TREBUIE SA FII. Trebuie sa fii asa si asa, nu altfel. TU ESTI FETITA si trebuie sa faci asta si asta. Si sa fii altcineva decat cine simti ca esti. Tu nu poti fi cine esti, ci cine trebuie sa fii.

Na, creste tu normal in conditiile astea, daca poti...Hai, fa-o!
Cand ai toate aceste cuie batute in cap. si cand deschizi usa iti cad in fata toate scheletele ce le ascunzi in dulap. Si sunt scheletele tale. Esti tu, moarta si ingropata de mii te ori, Tu te privesti acuzator din spatele ochilor care nu mai vad. Tu esti capul acela de mort care ranjeste.

Plang. Si imi tremura mainile. M-am ucis de atatea ori si ma macina aceste remuscari. Hai, plangi! E vremea ca sa plangi. Si ta te mai rostogolesti pe alta parte, sa mai gasesti inca un coltisor din tine care e neatins, care nu e negru. Sa mai ai ce sa arati lumii...

Dar cate coltisoare din astea mai ai inca in tine? Cate ti-au mai ramas?

Haide, ia-ti inima in dinti si pleaca. Pleaca pana nu apuci sa mai faci si alte greseli! Pana nu mai trebuie sa ucizi din nou.

Oare mai esti? Wycked A ?

Am avut un comentator: Wycked A, o persoana pe care o simt ca se lupta cu ea insasi.

Nu te cunosc. Oare mai esti? Sau din acea zi de Mai, in care ai scris aici, ai luat hotararea cea mare? oare ai facut Pasul si esti deja dincolo? Sau poate reusesti sa iti controlezi acele impulsuri ce vin din adanc.

Vocile. Vocea ta care te duce spre liniste. Linistea pe care ti-o doresti.

Sau poate mai lupti in continuare... Orice ai ales, iti doresc sa ai linistea cautata!

Esti fericita?

Noiembrie, 2015.

De ceva vreme am probleme de sanatate. Sper sa fie o boala care sa ma curete rapid - cancer. Am sa merg pe picioare pana am sa ma prabusesc. Si sper sa mor direct. Nu vreau sa aud de doctori si de spitale.

Ieri am stat si am plans cat pentru o viata. Dar au ramas lucruri nespuse. Si apoi mi-am inghitit lacrimile. Nu cred ca a inteles si tacerile dintre cuvinte. Sau poate da. La un moment dat eram pe aceeasi lungime de unda si poate a vazut.

M-a intrebat "Esti fericita?" si i-am zis "Sunt atat de fericita pe cat pot fi aici, pe Pamant". Da, whatever that means...

Dar stiu ca as fi mai fericita dincolo, daca m-as elibera...

Si am vorbit din nou despre copii. Dar nu, nu pot sa o fac. Prefer sa mor...



Am fost bine o vreme (bine in sensul ca am plutit putin dincolo, in normalitate). In exterior par o persoana cu picioarele pe pamant, echilibrata, luptatoare, care stie ce vrea, plina de viata si de iubire, plina de glume si de nazbatii. DAR EU NU SUNT ASA!!! Pentru ca sa apar asa in fata lumii e o intreaga lupta. O permanenta ingropaciune a SELF-ului meu, a ceea ce sunt eu in adanc

Stiu cum va fi

Voi bea sanatos, cat sa ma pot inca tine pe picioare dar sa nu simt frica.
Voi merge incet spre pod, noaptea.
Voi plange...
Si voi sari!