Din adanc, din amintiri

Nu mai pot sa ma gandesc la mine, la cea care am fost, fara sa plang.

E ca si cand plang pe cineva drag, care nu mai este. Plang un mort, Mortul meu. Eu.

Candva am crezut ca am avut o copilarie fericita. dar acum, uitandu-ma in urma, nu vad decat durerea. Si lupta de a o ascunde. Nepasarea afisata si raul facut dinadins, ca sa astup URLETUL. Ca sa ascund farama din mine care eram eu. Care as fi vrut sa fiu eu.

Dar e greu sa fi tu cand tot ce auzi e CUM TREBUIE SA FII. Trebuie sa fii asa si asa, nu altfel. TU ESTI FETITA si trebuie sa faci asta si asta. Si sa fii altcineva decat cine simti ca esti. Tu nu poti fi cine esti, ci cine trebuie sa fii.

Na, creste tu normal in conditiile astea, daca poti...Hai, fa-o!
Cand ai toate aceste cuie batute in cap. si cand deschizi usa iti cad in fata toate scheletele ce le ascunzi in dulap. Si sunt scheletele tale. Esti tu, moarta si ingropata de mii te ori, Tu te privesti acuzator din spatele ochilor care nu mai vad. Tu esti capul acela de mort care ranjeste.

Plang. Si imi tremura mainile. M-am ucis de atatea ori si ma macina aceste remuscari. Hai, plangi! E vremea ca sa plangi. Si ta te mai rostogolesti pe alta parte, sa mai gasesti inca un coltisor din tine care e neatins, care nu e negru. Sa mai ai ce sa arati lumii...

Dar cate coltisoare din astea mai ai inca in tine? Cate ti-au mai ramas?

Haide, ia-ti inima in dinti si pleaca. Pleaca pana nu apuci sa mai faci si alte greseli! Pana nu mai trebuie sa ucizi din nou.

Oare mai esti? Wycked A ?

Am avut un comentator: Wycked A, o persoana pe care o simt ca se lupta cu ea insasi.

Nu te cunosc. Oare mai esti? Sau din acea zi de Mai, in care ai scris aici, ai luat hotararea cea mare? oare ai facut Pasul si esti deja dincolo? Sau poate reusesti sa iti controlezi acele impulsuri ce vin din adanc.

Vocile. Vocea ta care te duce spre liniste. Linistea pe care ti-o doresti.

Sau poate mai lupti in continuare... Orice ai ales, iti doresc sa ai linistea cautata!

Esti fericita?

Noiembrie, 2015.

De ceva vreme am probleme de sanatate. Sper sa fie o boala care sa ma curete rapid - cancer. Am sa merg pe picioare pana am sa ma prabusesc. Si sper sa mor direct. Nu vreau sa aud de doctori si de spitale.

Ieri am stat si am plans cat pentru o viata. Dar au ramas lucruri nespuse. Si apoi mi-am inghitit lacrimile. Nu cred ca a inteles si tacerile dintre cuvinte. Sau poate da. La un moment dat eram pe aceeasi lungime de unda si poate a vazut.

M-a intrebat "Esti fericita?" si i-am zis "Sunt atat de fericita pe cat pot fi aici, pe Pamant". Da, whatever that means...

Dar stiu ca as fi mai fericita dincolo, daca m-as elibera...

Si am vorbit din nou despre copii. Dar nu, nu pot sa o fac. Prefer sa mor...



Am fost bine o vreme (bine in sensul ca am plutit putin dincolo, in normalitate). In exterior par o persoana cu picioarele pe pamant, echilibrata, luptatoare, care stie ce vrea, plina de viata si de iubire, plina de glume si de nazbatii. DAR EU NU SUNT ASA!!! Pentru ca sa apar asa in fata lumii e o intreaga lupta. O permanenta ingropaciune a SELF-ului meu, a ceea ce sunt eu in adanc

Stiu cum va fi

Voi bea sanatos, cat sa ma pot inca tine pe picioare dar sa nu simt frica.
Voi merge incet spre pod, noaptea.
Voi plange...
Si voi sari!

Preparari

Daca astazi as fi avut la indemana otrava, as fi baut-o.
Am urlat in perna, am tipat si m-am zbatut. La ce folos? De ce dracu n-o termin odata? Ce mai astept?

Ia sa vedem:
Leandrul (Oleander)

Oleander (Nerium Oleander. Poison Similar To Digitalis)
Dosage: not known, but fairly small amounts.
Time: unknown.
Available: leaves, wood of the plant. From garden centres.
Certainty: unknown.
Notes: [4]:
Deaths have been caused by using wood from this plant in fires, and making tea from the leaves. In a few hours there is abdominal pain, nausea, vomiting, bloody diarrhoea, rapid pulse, and visual effects. Later, a slow, weak, irregular pulse and fall in blood pressure, followed by failure of heart.
Metoda; The oleanders’ leaves and flowers were ground into particles with 1 – 2 mm, blended with 100 ml ethyl alcohol then for each trial and placed into the alcohol bath at 50°C for 5 h. The resultant extract solution was filtered through a glass wool filter and then rinsed with a small quantity (about 30 ml) of 96% ethyl alcohol. The extracts solutions were evaporated to constant weight under reduced pressure at 40°C. Subsequently, the extracts were diluted by distilled water and stored in the deep freezer, and later lyophilized
in a freeze dryer.

Cumparam planta. O ingrijim frumos, pana e plina de frunze si flori. Culegem frunzele si florile pana lasam planta cheala. Le punem la macerat, eventual cu niste alcool? Obtinem o pasta gretoasa. Ne imbatam bine, pana aproape de pierderea simturilor. Ingeram pasta de leandru. Case closed. Hopefully.

Problema e ca in tot netul asta nu gasesc metoda de preparare si mai scrie si ca e posibil sa nu mori dupa faza de mai sus. Asta chiar ar fi naspa. Sau sa te chinui 3-4 zile. Si mai naspa. desi in alte surse se arata ca moartea e aproape instantanee. Pe cine sa mai crezi?

Deci, off you go - la florarie, sa iti cumperi un leandru. Va deveni prietenul tau cel mai bun.

Si n-a venit Apocalipsa

Futu-i muma'n cur de Apocalipsa. Si pe cei care au inventat-o si profetit-o. Era speranta mea de sfarsit de an 2012 si uite ca nu s-a intamplat. Futu-i! Bine, la modul real, nici nu ma asteptam sa se intample. Dar am sperat. E clar, o alta speranta desarta. 

Si la fel de mult am muscat-o si cu presupusele boli. Pacat ca nu se ia cancerul, ca as da o fuga prin spitale sa ma molipsesc. Sau de ce altceva mortal te poti molipsi? Nici nenorocita aia de Lyme aparent nu da semne.

Ieri am vrut sa sar in fata unei masini, pe trecerea de pietoni. Venea cu viteza destul de mare si nu cred ca ar fi reusit sa opreasca. Vre-un cocalar ce se credea stapanul soselelor. Ar fi fost buna o lectie. Eu o terminam cu viata. Soferul era aranjat si poate nu mai apuca sa nenoroceasca alti nevinovati. Poate familia reusea sa ia ceva de pe amaratul de sofer, cat sa isi faca viata o idee mai usoara. Totul s-ar fi aranjat. Si ar fi fost un accident, nu? Nu ar fi putut nimeni sa imi reproseze ca m-am sinucis si i-am lasat cu buna stiinta.

Ma simt prinsa intr-un cleste. Serviciul e de rahat. Familia are si ea momentele ei proaste. Si intre acestea doua stau eu, tacand. Dar imi vine sa urlu de nervi si sa plang pana nu mai pot. Eu tac, dar in sufletul meu urlu de ura, nervi si neputinta. Ura pe propria viata.

Si din toata viata asta cel mai mult imi urasc vocea interioara. Vocea aceea care repeta obsesiv niste chestii, care are parca vointa proprie si nu poate fi oprita. Nu pot sa o controlez. In afara mea eu sunt pe pilot automat, in timp ce in interior imi urla vocea asta interioara (sau vocile, fiindca sunt mai multe) si eu, adevarata eu, stau undeva ascunsa in tot haosul asta. Si ma tot rog sa am liniste, dar apoi ma ia atacul de panica si urlu si ma zbat si nu am nici o scapare. 

Singura cu adevarat scapare este moartea. Si nimicul de dincolo. Se termina cu totul - si voci, si imagini, si frica, si dezgust.

Ma dezgusta viata mea. Ma dezgusta propria-mi persoana sociala. Atatea compromisuri, atata tacut din gura si inghitit, atatea zambete fortate... Asa lume mica in jurul meu si totusi eu trebuie sa vorbesc cu ei, sa fac conversatie, sa ii laud si sa ma prefac ca ma intereseaza de ei si viata lor. Dar nu ma intereseaza. Deloc. Pot sa moara toti deodata sau pe rand, nu ma intereseaza. Tot ce imi doresc e sa fiu lasata in pace. Numai ca in societatea aceasta esti prins ca intr-o inchisoare. Nu ai nici o sansa de scapare, decat prin moarte. Unde dracu sa te retragi in pustiu. Fiindca si pustiul are un proprietar. Exista pe pamantul asta un loc unde sa poti sa te retragi si sa fii singur, sa fii liber, sa traiesti din ce gasesti de mancare in natura? Nu cred. Si chiar daca ar exista, eu nu am nici o sansa sa ajung acolo. Asa ca singura mea scapare e pe lumea cealalta.

Oricum nu voi trece de 35 de ani. Poate am norocul sa ma loveasca vreo boala mortala sau chiar sa am un accident. Daca nu, va trebui sa fac Pasul Cel Mare. Spre eliberare.

Aproape un an mai tarziu

E august 2013. 

Aproape un an de cand am scris prima data pe blogul asta. Sunt inca aici. Dar cu ce pret? Voi implini in curand 33 de ani. Dar viata mea s-a sfarsit undeva intre 25 si 26. De atunci doar respir, nu traiesc si mi-am pierdut fericirea. De fapt, am pierdut totul: inocenta, vise, sperante, fericire, indrazneala...si incet-incet ma tem ca imi pierd si mintile. Cu totul. 

Ma macina greselile din trecut. De ce nu am putut sa fac intr-un fel sau in altul? De ce am facut asa cum am facut? De ce am ales aceasta cale in viata? De ce nu am stiut sa imi impun punctul de vedere? Nu mai gasesc nici un strop de fericire in viata. Si nici in viitor. Mai uit, din cand in cand, dar Fiara pandeste mereu din spatele gandurilor constiente. Mereu intunericul deschide usa si doar o privire intr-acolo ma aduce din nou in disperare.

Merita viata asta atata chin? Cu ce scop? Nu, nu merita. Zice lumea sa lupti, sa demonstrezi ca treci peste tot, sa supravietuiesti. Dar eu nu inteleg ideile astea. Pentru ce sa lupti? Doar pentru a lupta? Doar asa, ca sa mai respiri si maine? Ce poate sa iti aduca ziua de maine incat sa merite sa lupti pentru ea? Mie nu imi aduc zilele nimic nou de ani de zile. Doar un nesfarsit chin. Sa lupti sa ce? Sa mai mergi la munca zi ziua de maine ca sa iti platesti taxele? Sa te scuipe seful si sa isi bata joc de tine? Bravo, patriotule! Faptul ca tu mai traiesti si mai platesti taxe ca prostul a salvat Romania. Bravo, magarule. Ca altceva ce faci cu viata ta?

Ah, sau sa faci si sa cresti un copil. O idee buna, nu? Ai in felul asta un scop in viata. Bravo. Ai mai adus pe lume o fiinta condamnata la nefericire. Asta te face sa te simti bine? Te face implinit? Nu mi-as ierta-o niciodata, sa stiu ca am dat viata unui copil si va gandi peste ani exact ca mine. Isi va uri viata si poate ma va uri si pe mine. Si poate ar avea aceleasi ganduri sinucigase. Pai ce as putea eu sa ii ofer unui copil? O sansa? Da, sansa de a deveni sclav pentru altii, sansa de a i se narui visele, sansa de a fi nefericit. Si, bineinteles, sansa de a perpetua nefericirea printr-un alt copil. Ideal.

Asa ca pentru cesa imi doresc sa supravietuiesc? Maine oricum nu se va schimba nimic. Si nici peste un an. Si nici peste zeca. Ba nu, gresesc, se va schimba totul: eu voi deveni din ce in ce mai cocosata de griji si de ani. Ma voi balaci in mizerie si nefericire pentru tot restul vietii. Excelent viitor. Asta ne asteapta pe toti, chiar daca nu vrem sa recunoastem.

De ce sa astept inevitabilil sfarsit, cand pot chiar eu sa pun capat nefericirii?