Aproape un an mai tarziu

E august 2013. 

Aproape un an de cand am scris prima data pe blogul asta. Sunt inca aici. Dar cu ce pret? Voi implini in curand 33 de ani. Dar viata mea s-a sfarsit undeva intre 25 si 26. De atunci doar respir, nu traiesc si mi-am pierdut fericirea. De fapt, am pierdut totul: inocenta, vise, sperante, fericire, indrazneala...si incet-incet ma tem ca imi pierd si mintile. Cu totul. 

Ma macina greselile din trecut. De ce nu am putut sa fac intr-un fel sau in altul? De ce am facut asa cum am facut? De ce am ales aceasta cale in viata? De ce nu am stiut sa imi impun punctul de vedere? Nu mai gasesc nici un strop de fericire in viata. Si nici in viitor. Mai uit, din cand in cand, dar Fiara pandeste mereu din spatele gandurilor constiente. Mereu intunericul deschide usa si doar o privire intr-acolo ma aduce din nou in disperare.

Merita viata asta atata chin? Cu ce scop? Nu, nu merita. Zice lumea sa lupti, sa demonstrezi ca treci peste tot, sa supravietuiesti. Dar eu nu inteleg ideile astea. Pentru ce sa lupti? Doar pentru a lupta? Doar asa, ca sa mai respiri si maine? Ce poate sa iti aduca ziua de maine incat sa merite sa lupti pentru ea? Mie nu imi aduc zilele nimic nou de ani de zile. Doar un nesfarsit chin. Sa lupti sa ce? Sa mai mergi la munca zi ziua de maine ca sa iti platesti taxele? Sa te scuipe seful si sa isi bata joc de tine? Bravo, patriotule! Faptul ca tu mai traiesti si mai platesti taxe ca prostul a salvat Romania. Bravo, magarule. Ca altceva ce faci cu viata ta?

Ah, sau sa faci si sa cresti un copil. O idee buna, nu? Ai in felul asta un scop in viata. Bravo. Ai mai adus pe lume o fiinta condamnata la nefericire. Asta te face sa te simti bine? Te face implinit? Nu mi-as ierta-o niciodata, sa stiu ca am dat viata unui copil si va gandi peste ani exact ca mine. Isi va uri viata si poate ma va uri si pe mine. Si poate ar avea aceleasi ganduri sinucigase. Pai ce as putea eu sa ii ofer unui copil? O sansa? Da, sansa de a deveni sclav pentru altii, sansa de a i se narui visele, sansa de a fi nefericit. Si, bineinteles, sansa de a perpetua nefericirea printr-un alt copil. Ideal.

Asa ca pentru cesa imi doresc sa supravietuiesc? Maine oricum nu se va schimba nimic. Si nici peste un an. Si nici peste zeca. Ba nu, gresesc, se va schimba totul: eu voi deveni din ce in ce mai cocosata de griji si de ani. Ma voi balaci in mizerie si nefericire pentru tot restul vietii. Excelent viitor. Asta ne asteapta pe toti, chiar daca nu vrem sa recunoastem.

De ce sa astept inevitabilil sfarsit, cand pot chiar eu sa pun capat nefericirii?