Scriu cu un nod in gat. Imi vine sa plang. Dar nu pot sa plang fiindca sunt la birou - si ce-or zice colegii? Dracu sa-i ia pe toti. Ce imi pasa mie de ei? Imi vine sa ma dau cu capul de pereti. Sa ma doara. Poate asa uit de cealalta durere. Cea mare. Nu pot sa plang nici acasa. Nicaieri. Nu am un loc al meu unde sa pot urla si plange fara sa fiu bagata in seama. Degeaba. Inghit si mai trece o zi. Dar pana cand?
Acesta e primul post pe blog. Poate blogul asta ma va ajuta sa ma descarc. Nu prea imi fac sperante totusi. Sunt un cazan sub presiune si nu prea ma poate ajuta nimic - poate doar moartea. Da, o sa fie ceva povesti despre moarte pe aici. Despre eliberare. Despre speranta ca totul are un final. Finalul e tot ce conteaza. Curajul de a face pasul sau nu. Nu curajul, nepasarea si nebunia.
Da, nebunia e dupa colt. Te lupti sa o tii in frau dar oare cat timp mai reusesti? Cat timp te mai poti ascunde?
No comments:
Post a Comment