N-am fost unul dintre copii aceia care abia asteapta sa creasca mari, sa devina adulti, sa fie bagati in seama. Cumva stiam de pe atunci ca viata e de rahat si nu ma grabeam sa intru cu totul in ea. Dar nu puteam evita inevitabilul.
La 13 ani voiam deja sa o termin cu viata. Poate ca ar fi trebuit, dar uite ca am mers mai departe. Mi-am propus apoi sa nu depasesc 18 ani, apoi 25 si asa mai departe. Dar uite ca am ajuns la treizeci. Si sunt deja la capatul puterilor. Si la fiecare din termenele astea stiam ca de acum inainte viata mea nu va fi decat un strop mai rea, un strop mai oribila. Ca merg in jos.
Si toata prostia e ca...nu pot sa o fac. Nu de frica. Da de unde. Intamplarea face ca sunt cativa oameni care ma iubesc, pe care ii iubesc si de care sunt legata. Nu mi-as dori sa ii fac sa sufere.
Si astept cumva sa ma loveasca o masina. Sau trenul. Absolut din intamplare. Sau sa fac un cancer din acela galopant, pentru care nu exista tratament. Ar fi soarta, nu? Ai mei nu ar avea nimic sa imi reproseze si ar trece mai usor peste drama lor. Poate totusi vine nenorocita aceea de Apocalipsa, sa se termina odata cu lumea asta de cecat.
No comments:
Post a Comment